De la parazit la ciumă – o meditație caustică
L-am descoperit pe Michel Serres acum ceva vreme, să tot fie vreo 25 de ani, și de-atunci nu prea mi-am mai putut articula gîndurile fără el, sau cel putin fără a face referire la ideile sale. Mă rog, e vorba despre gîndurile cele mai apăsătoare, dătătoare de nelinisti nocturne, nu cele zglobii de zi cu zi. Tot el e și vinovatul moral pentru blogul ăsta – am recunoscut-o de nenumărate ori, împrumutînd, dealtfel ca ghid titlul uneia dintre cărțile lui: Conversations on Science, Culture and Time. Dar divaghez.
În 1980, Michel Serres scria despre parazit – nu cel de pe cîmpul cu oi, căpușa, păduchele, purecele, ci acela care strică liniștea, încurcă ordinea, dar care, paradoxal, dă naștere la viață. În teoria lui, parazitul e zgomotul care obligă la reconfigurare, bătaia în țeavă care face sistemul să repare caloriferul. O figură mică, enervantă, dar esențială. Un intrus care tulbură apele, forțînd sistemele să se adapteze. Practic, un zgomot care creează muzică nouă.
~ Dar dacă acel parazit nu mai creează muzică? Dacă, în loc de Bach, avem sunet de sirene și lozinci de miting? Dacă, în loc să fim forțați să gîndim altfel, suntem forțați să strigăm toți la unison? ~
În viziunea lui Serres, parazitul e un agent de transformare. El se bagă în seamă, întrerupe, mănîncă gratis fără să dea nimic înapoi, dar tocmai prin prezența lui forțează sistemele să se regîndească. Asta nu-l face simpatic, dar îl face util. Fără zgomot, nu ne-am mai reajusta; fără deranj, nu ne-am mai trezi. Parazitul lui Serres nu e neapărat distructiv. El nu demolează casa, ci mai degrabă sună interfonul la 3 dimineața pînă cobori să vezi ce naiba se întîmplă. (noi jucam Ghost Recon în rețea și suduiam, trezind vecinii – dar asta e altă poveste.) E un semnal de alarmă. Un element care aduce complexitate într-un sistem prea liniștit cu sine.
Parazitul bun – dacă putem spune așa – nu vrea să ia puterea. El vrea să ne oblige să gîndim mai bine. Să ne adaptăm. Să devenim mai flexibili, mai atenți, mai vii.
Dar… ce să vezi? Parazitul nostru contemporan n-a citit Serres. N-a trecut pe la subtilitate, n-a trecut nici măcar pe la bibliotecă. A trecut, în schimb, direct prin televizor, pe la microfonul din piețe, a urlat pe stadioane, pe la cimitire, și s-a suit la pupitru fără invitatie. Nu mai vorbim despre un zgomot care aduce complexitate. Nu. Astăzi, parazitul vorbește doar pe frecvența simplificării absurde. El nu mai întrerupe ordinea ca să o îmbunătățească, ci ca să o pulverizeze. Nu cere adaptare, ci supunere. Nu vrea să fie ascultat, ci votat. Pe repede-înainte, fără întrebări.
Ce avem, asadar? O mutație grotescă a ideii lui Serres. De la zgomot creator la vacarm total. De la parazit simbolic, la o ciumă politică ce dă buzna în sufragerie cu bocanci, AKM și tricolorul legat cu scotch. Ciumatul de azi vine cu mîna pe inimă și cu steagul pe Facebook. Eventual cu lupul dacic. N-are program, dar are păreri, e mistuit de ele. N-are experiență, dar are livestream. Nu citește legi, dar știe sigur că „e ceva acolo sus care ne minte”. Probabil Soros, veghind de la înălțimea averii sale. El se hrănește cu neîncredere, cu oboseala celuilalt, cu lehamitea de „ăștia toți” care „oricum nu fac nimic”. Intră în sistem nu ca să-l perturbe și să-l îmbunătățească, ci ca să-l ardă din temelii – cu cremenea și amnarul lu’ bunicu’, alea tradiționale, dacă se poate.
Nu-i place complexitatea, că-i greu de priceput și nu se prinde de flyere. Nu-i plac nuanțele, că nu se pot scanda. El vrea ordine prin haos și adevăr absolut în deepfake-uri de TikTok.
Și, ce să vezi, prinde. Pentru că, într-o lume tot mai obosită, mai polarizată, mai cinică, mai lipsită de conștiință modernă, e mai lesne să urli decît să înțelegi. Mai comod să cauți vinovați decît soluții. Iar ciumatul de azi vine exact cu asta: o poveste simplă, spusă tare, pentru oameni prea epuizați/trîndavi să mai aibă dubii si cu prea puțină aplecare către interesul general.
În anul de grație 2025, parazitul nu mai produce complexitate. El nu mai deranjează ușor, ironic, constructiv. Nu. Parazitul a crescut mare, are sprijin din partid, din biserici, din mănăstiri, a învățat trei lozinci și s-a transformat într-o ciumă cu microfon.
Ce-i de făcut? Să ne întoarcem la Serres? Să citim filosofia în șoaptă, în timp ce ciuma urlă în goarne? Poate. Sau poate că trebuie să redescoperim valoarea zgomotului inteligent. A parazitului care aduce idei, nu doar voturi. Poate că încă mai avem timp să alegem complexitatea în locul urii, dezbaterea în locul sloganului și gîndirea în locul „simțirii din stomac”. Poate.
Pînă atunci, însă, să nu uităm ce ne-a spus dom’ profesor, cu ani buni înainte să fim luați prin surprindere:
Parazitul devine sistemul. Și, în unele cazuri, sistemul devine ciumă.
Hai, noroc. Și votați cu creierul, nu cu ficatul.